Istoric Rapid


1923, s-a născut un mit...


La fiecare meci, în mod negreşit, acest minunat vers răsună din piepturile miilor de Rapidişti ce vin să-şi cânte iubirea pe bătrânul, dar falnicul în spirit şi istorie, Giuleşti. În 1923, Dumnezeu a constatat că fotbalul românesc e prea sărac şi, chiar dacă existau deja câteva echipe frumoase, a vrut cu tot dinadinsul să se întreacă pe sine. Aşa că a creat Rapidul. Cum? Trimiţând un gând bun, cu ajutorul unui înger cu două aripi, una albă, cealaltă vişinie. Două aripi ce-au foşnit pe toată durata coborâşului din Ceruri, aşa cum aveau să foşnească mai târziu steagurile frumoasei tribune giuleştene. Da, îndrăznesc să spun că steagurile Rapidului sunt aripi de îngeri.

În 1923, anul în care fotbalul românesc a primit cel mai frumos cadou din existenţa sa, un asemenea înger s-a aplecat din Ceruri, ca să transmită lumii Rapidul, adică şoapta lui Dumnezeu. Actul de înfiinţare a fost semnat la 25 iunie 1923, o dată devenită sfântă în calendarele miilor de suporteri vişinii ce aveau să umple veacurile şi stadioanele. Părinţii Rapidului au fost un maistru şi câţiva strungari şi ceferişti. Teofil Copaci, Grigore Grigoriu, Geza Ginzer, Dumitru Constantinescu şi Franz Hladt sunt cei cinci magi aleşi de Ceruri pentru a ne dărui Rapidul. Bazele echipei pe care astăzi o iubim atât de mult au fost puse în localul şcolii primare din cartierul Griviţa, atunci când o mână de ceferişti aveau să înfiinţeze Clubul Sportiv CFR, al cărui prim preşedinte a fost maistrul Teofil Copaci.

“- Ce zici, Geza, dacă am face şi noi o echipă de fotbal?
- Să-ncercăm, Grigore...”

Asta au spus cei doi, cu două săptămâni înainte ca primul act să fie semnat, după cum frumos rememorează maestrul Ioan Chirilă, în “Glasul roţilor de tren”. Trebuie să fi fost o zi frumoasă, cea de 25 iunie 1923. O zi cu soare splendid, pe razele căruia luneca din nouri o armată de iubire vişinie. Ziua în care Rapidul nostru drag a făcut primii paşi. O zi pe care o sărbătorim cu aceeaşi căldură ca ziua noastră de naştere. Poate că, într-un fel, o parte din noi s-a născut atunci, în acele vremuri frumoase, în vechile clădiri, în arhaicele suflete, în neuitatele vorbe ale celor doi strungari. Mi-ar plăcea să mă pot sui într-o maşină a timpului şi să călătoresc până în ziua aceea magică. Să stau la masă cu strungarii şi ceferiştii, să asist şi eu, cu privirea şi sufletul, la zămislirea Marelui Rapid, aşa cum avea să-l numească peste ani regretatul Gabriel Fuior. Cineva să inventeze cât mai repede o maşină a timpului!

Vreţi să ştiţi cum de-a ajuns vişiniul să fie culoarea noastră? Ne spune acelaşi Ioan Chirilă: “Ştiti de ce a fost pânza vişinie? Ia povesteste-ne nea Grigore: "Pentru că aşa a vrut croitoreasa. Toate tricourile le-a cusut, cu mâna ei, nevasta lui Geza. Şi, cum tot ea săraca avea să le şi spele, i-a rugat pe băieţi să nu vină cu alb, pentru că albul aduna, mai ales la Triaj, funinginea pe frânghie. Întâmplarea a făcut să găsim o pânză vişinie. Asta-i tot.”

Şi iată cum, dintr-o aparentă întâmplare, primul strop de vişiniu avea să fie picurat pe tabloul istoriei Rapidiste. O culoare care, peste ani, a ajuns să se confunde cu spiritul Giuleştiului. O culoare pe care astăzi o slăvim, o purtăm cu o nemărginită mândrie, orice cărări am străbate, orice bucurii şi suferinţe am trăi, pe orice stadion am cânta. Un vişiniu ce se împleteşte cu albul imaculat, cele două sălăşluind atât de frumos pe steaguri, fulare, eşarfe, tricouri şi inimi. Oare cât de sărace ar fi fost vieţile noastre, fără alb şi vişiniu? Rapidul nostru a făcut primii paşi. Doamne, ce frumoasă avea să fie lumea de la 1923 încolo...


Rapidul loveşte prima minge

Stănică, Tudor, Molnar, Ştefănescu, Foran, Leoveanu, Buta, Calos, Constantinescu, Grigoriu, Fetzko, Hladt, Geza, Weiss, Albert, Clinciu, Jinga, Blok, Filip, Stan, Itu I, Itu II, Creţu, Pîrvulescu, Cichi, Radu, Schileriu, Svetcovschi, Serb, Oros, Picu, Teodorescu, Ujlaki, Glivici, Pop, Wetzer II, Biberi, Dobrescu I, Kelemen, Papoi I, Papoi II, Palco, Vlaiculescu, Szabo, Naghi, Mărculescu, Ispas, Tănase, Trandafir, Tenescu, Wolf, Vintilescu, Mardare, Schei, Petrovici, C. Bauer, Attila, Vilcov I, Vilcov II, Abrudan, Gebrovschi, Munteanu, Chiroiu I, Chiroiu II.

Acesta e lotul de jucători aliniat de Rapid în primul sezon oficial petrecut în fotbalul românesc. Pe 23 octombrie 1923, Rapidul nostru, pe atunci sub numele CFR, lovea prima minge, cu bocancii-i interbelici, la centrul terenului CAB, vecin cu Arcul de Triumf. Pe acel petic de iarbă avea să-şi dispute Rapidul toate înfruntările, până în anul 1939, atunci când, într-o zi de iunie (din câte se pare, o lună a fericirii vişinii), stadionul Giuleşti era inaugurat. Dar, despre căminul marii familii vişinii, într-un episod viitor. Deocamdată, să le luăm pe rând.


Rapidul a fost botezat în fotbal cu o înfrângere. Un 4-8 usturător, în faţa Unirii Timişoara, echipa lui Rudy Wetzer, fost mare jucător şi antrenor, care, la vremea aceea, deja disputase câteva meciuri sub tricolor. A fost un meci în care plasele celor două porţi abia dacă au apucat să se odihnească vreo clipă. Un meci bogat în goluri, aşa cum erau multe pe vremea aceea, un meci în care Rapidul a avut 3-2 la pauză. Erau vremurile unui fotbal romantic, jucat mai ales din plăcere. Un fotbal al spectacolului şi nu al performanţei, în care se numărau golurile, nu bancnotele.

În toamna anului 1923, CFR-ul de atunci debutează în campionatul districtual al Bucureştiului. Însă, după o vreme, necazurile încep să răsară la orizont. Lipsa echipamentului şi imposibiliatea de a alinia la startul meciurilor 11 jucători determină Comisia districtului Bucureşti să-i excludă pe feroviari din campionat, începând cu 25 ianuarie 1925. Un an mai târziu, CFR Bucureşti va activa în Categoria a II-a a campionatului Capitalei, competiţie pe care a terminat-o pe locul al treilea, iar, în 1927, imediat sub podium.

În 1928, CFR Bucureşti a ieşit învingătoare din partidele cu Avântul Sportiv, Vârtejul, Renaşterea, Apollon şi Ovidiu Oituz, dar s-a recunoscut învinsă barajul cu Colţea (1-1 şi 1-7). Alb-vişiniii s-au revanşat însă în anul următor, atunci când şi-au dominat clar toţi adversarii, promovând în Promoţie. CFR-ul era însă mult prea bun pentru această divizie. În consecinţă, cei din conducerea clubului feroviar au intervenit pe lângă federaţie, cerând trecerea clubului în Onoare. Federalii nu au acceptat însă cerinţa CFR-ului, legislaţia în vigoare stipulând că o echipă nu poate trece într-un eşalon superior, decât în urma rezultatelor din teren, în speţă câştigarea categoriei din care face parte şi a meciurilor de baraj. CFR-ul s-a conformat şi a măturat pe jos cu vecinele de categorie, pierzând doar un singur meci şi terminând campionatul pe primul loc, la trei puncte în faţa Spartei CAB. Apoi, la baraj, CFR a umilit-o pur şi simplu pe Turda, lanterna roşie din Onoare: 5-0 şi 5-1 au fost scorurile celor două manşe, Rapidul de atunci izbutind promovarea fără prea mai piedici.

A urmat un sezon excelent, CFR ajungând până în Divizia Naţională, înfiinţată în vara anului 1932. Prima înfruntare i-o aduce în faţă pe Ripensia Timişoara, o echipă formată aproape exclusiv din jucători de naţională. A rămas în istorie mesajul de pe afişul ce anunţa meciul: “Cel mai senzaţional match de foot-ball al Diviziei Naţionale”. Putea fi la fel de bine afişul oricărui alt meci de-al feroviarilor, deoarece, cu Rapidul în teren, orice meci e senzaţional. CFR a învins cu 3-2, în urma unui meci dramatic, în care a întors de la 0-2 la pauză, timişorenii ratând şi o lovitură de pedeapsă în minutele de final. Pentru CFR au străpuns plasa Attila, de două ori, şi Boroş. Deşi a terminat turul pe primul loc, CFR avea să încheie campionatul abia pe locul al doilea, după Ripensia, nereuşind un retur atât de bun.

Aşa s-a încheiat primul deceniu din existenţa Rapidului nostru. Un deceniu al bucuriilor, dar şi al frământărilor, al victoriilor mari, dar şi al înfrângerilor. Un deceniu în care s-au întrezărit primele fărâme din agonia şi extazul ce aveau să definească tumultoasa istorie a Grantului.


Primii paşi în Europa

Pentru CFR, a urmat cel de-al doilea an în Divizie, sezonul 1933/1934. Din păcate, nu a fost atât de bun, abia reuşind să evite retrogradarea, în urma barajului câştigat în faţa lui ACFR Braşov. Nici sezonul ce a urmat nu a fost mai reuşit, CFR încheind campionatul pe locul 10. Anul a fost salvat însă de succesul din Cupa României, ediţia 1935, a cărei finală avea să rămână în analele fotbalului românesc, drept una dintre cele mai spectaculoase din istorie. 6-5 a fost scorul final, CFR-ul învingând atunci marea rivală Ripensia, campioana din acel an, acesta fiind primul mare succes din istoria Rapidului. Iată echipa ce a adus primul trofeu din istoria Rapidului: Theimler - Ujlaky, Roşculeţ - Vintilă, Wetzer II, Cuedan - Georgescu, Barbu II, Strock III, Medve, Attila.

În sezonul următor, CFR s-a clasat pe locul 7, fiind eliminată prematur din cupă, în faţa aceleiaşi Ripensia. Anul n-a trecut însă fără o realizare în contul alb-vişiniilor, aceştia reuşind să-şi aconteze titlul de golgeter, Ştefan Barbu II reuşind 23 de goluri în acel sezon. Feroviarii au fost aproape de câştigarea titlului în sezonul 1936/1937, dar în retur a pierdut meciurile importante. Sezonul a fost din nou salvat de Cupa României, pe care CFR-ul a câştigat-o după ce a învins în semifinale şi finală pe Venus, respectiv Ripensia, cu acelaşi scor: 5-1.

Din sezonul 1937/1938, divizia a fost împărţită din nou în două serii, fiecare de câte zece echipe. Rapidul a defilat în seria din care a făcut parte, câştigând-o fără probleme. În finală, însă, a dat din nou peste eterna Ripensia, pierzând simetric, ambele manşe ale finalei, cu scorul de 0-2. Din nou, plasa de salvare a CFR-ului s-a numit Cupa României, pe care avea să o câştige în faţa CAMT-ului, scor 3-2, în finală, după ce, în prealabil, o eliminase pe Venus, în semifinale, în dublă manșă. 

Anul 1938 a fost unul de referinţă în istoria alb-vişinie, CFR-ul debutând în competiţiile europene. Şi nu oricum, ci eliminând în stil de mare campioană pe celebra Ujpest Budapesta. În tur, feroviarii pierduseră fără drept de apel, scor 1-4. Ce a urmat în retur, avea să rămână în istoria fotbalului românesc drept una dintre cele mai spectaculoase răsturnări din meciurile jucate în dublă manşă. 4-0 a fost în retur, Rapidul reuşind o calificare nesperată în următoarea fază a competiţiei. 

Nu au reuşit acelaşi lucru şi cu Genoa, în următorul tur. După 0-3 în Italia, victoria CFR-ului din retur, scor 2-1, n-a mai contat decât pentru statistici. Ediţia 1938/1939 a avut din nou o singură serie, ce număra 12 echipe. Rapid a terminat pe locul al doilea, în spatele lui Venus. Ca de obicei, Cupa a venit în ajutor, CFR-ul câştigând finala cu Sportul, scor 2-0.

Anul 1939 a fost şi el foarte important în istoria Rapidului, stadionul Giuleşti, ce avea să devină o a doua casă pentru mii de Rapidişti, fiind inaugurat în mod oficial. Dar, mai multe despre magia tribunelor de lângă Podul Grant, în episodul următor.


Giuleşti, cămin de suflete nebune

Fulare, steaguri, lume multă. Legendă, bare frumoase, picături de ploaie scuturate de pe plasă cu şuturi ca din tun. Nebunie, speranţă, dezamăgire. Dar niciodată tristeţe. Ninsoare, cer senin, ploaie torenţială. Nu-i nimic, tribune pline. Giuleşti, colţişorul de Rai în care-i răsărită fericirea noastră. Scaunele pe care ne aşezăm sufletele, cimentul pe care ne rupem încălţămintea sărind, pântecul vişiniu zămislitor de vise. Giuleştiul e locul unde Rapidiştii se simt cel mai bine. Vechiul stadion vecin cu podul Grant e locul ce musteşte de legendă, peisajul preferat al miturilor, peticul de Bucureşti ce defineşte istoria. În episodul de astăzi vom urma firul vieţii stadionului care, în cele aproape trei sferturi de secol de existenţă, a dăruit fotbalului românesc cea mai însemnată porţie de magie.

În data de 31 mai 1934, în Gazeta Sporturilor apărea ştirea conform căreia CFR Bucureşti (Rapidul de atunci) va începe, cât de curând, construirea unui nou stadion, ce va fi situat pe Şseaua Giuleşti. Din cauza unor întârzieri neprevăzute, lucrările la noul stadion au început abia în 1936, iar prima estimare de finalizare a construcţiei a fost chiar luna septembrie a acelui an. Nu s-a întâmplat aşa, iar lucrările au durat, în cele din urmă, ceva mai mult de doi ani. Proiectat de arhitectul Gabriel Dumitrescu, stadionul Giuleşti se vroia a fi o copie, în variantă mai mică, a “Potcoavei” din Londra, stadionul echipei Arsenal, la fel ca acesta, nefiind împrejmuit complet.

A fost dat oficial în folosinţă pe 10 iunie 1939, inaugurarea “Potcoavei” din Şoseaua Giuleşti marcând şi împlinirea a 70 de ani de la punerea în circulaţie a primului tren din România. La eveniment, aşa cum îi stă bine unui club nobil, au particpiat Regele Carol al II-lea, Prinţul Mihai “Mare Voievod de Alba Iulia”, Prinţul Paul al Greciei, membri ai Guvernului Român, Consilieri Regali, precum şi alţi înalţi demnitari. La momentul repectiv, era o premieră pentru România ca atâtea personalităţi şi oficialităţi să fie prezente la inaugurarea unui stadion, aspect mai mult decât onorant pentru echipa ce avea să devină cea mai iubită din România.


Capacitatea stadionului la inaugurare era de 12.160 de locuri, iar, la început, spectatorii de la peluză erau nevoiţi să vizioneze meciurile în picioare. În schimb, existau 60 de loje pentru oficiali, situate sub tribune. Ziarele vremii scriau că Giuleştiul era “arena cea mai încăpătoare şi cea mai elegantă din ţară”. Sigur, era nevoie de o arenă încăpătoare pentru a cuprinde miile de suflete iubitoare de vişiniu ce aveau să descopere fericirea supremă în “potcoavă”. Era nevoie de Giuleşti, pentru a pune la temelia fotbalului românesc temelia cea mai de preţ a fotbalului românesc: galeria Rapidului. Minunaţii suporteri ce aveau să creeze spectacol după spectacol în zecile de ani ce au urmat. Era nevoie de Giuleşti ca de aer.

“Potcoava” avea să se închidă pe la jumătatea anilor ’80, atunci când s-a construit cea de-a doua peluză. La început, actuala peluză nord consta doar dintr-un scheet metalic, abia după zece ani de la începerea construcţiei stadionul devenind complet închis, cu o capacitate mărită la 19.100 de locuri.

Giuleştiul a fost creat pentru spectacol, în teren, dar mai ales în tribune. Câte nu a văzut fosta “potcoavă” în cele trei sferturi de veac pe care istoria i le-a dăruit până acum. Câte calificări miraculoase, câte înfrângeri dramatice, câte bucurii, câte dezamăgiri, câte fulare învârtite în aer, câte steaguri amestecând norii. Câte voci pierdute, câte suflete în extaz, câte inimi în agonie. Giuleştiul rămâne peisajul celui mai frumos spectacol din fotbalul românesc: Rapid Bucureşti, cu tot ce înseamnă el, legendă, istorie, suporteri, nebunie, unicitate, şi lista poate continua la nesfârşit.


Şase cupe la rând

Finalul ediţiei 1940/1941 găsea Rapidul pe locul al doilea, pentru a cincea oară în, până atunci, scurta sa istorie. De fapt, Rapidul deţine recordul de “medalii de argint” dintre toate echipele româneşti, terminând, în total, în cei 90 de ani de istorie, de nu mai puţin de 14 ori pe poziţia a doua în campionatul României. Aşa a fost mereu Rapidul, întotdeauna aproape de performanţă, dar foarte rar reuşind să treacă acel prag către trofeu. Bineînţeles, şi acest aspect face parte din farmecul inegalabil al Grantului. Indiferent de perioada istorică, Rapidul a ştiut tot timpul să-şi ţină suporterii într-o echilibristică nemaivăzută, pe linia dintre agonie şi extaz. În Giuleşti, această linie este cea mai subţire dintre toate. Ca un făcut, cupa a salvat din nou Giuleştiul, Rapid trecându-şi în palmares cel de-al cincilea trofeu consecutiv.

Din nefericire, vremurile nu erau cele mai prielnice pentru fotbal, războiul punând stăpânire pe România. În consecinţă, Federaţia Română de Fotbal suspendă campionatul, organizând în schimb Cupa Basarabiei, supranumită în acele vremuri Cupa de Război. Începută în toamna lui 1941, competiţia s-a încheiat în luna mai a anului următor şi a fost câştigată de Rapid, care a devenit astfel campioana neoficială a României. Atunci, Rapidul a învins în finală pe CFR Turnu Severin, cu scorul de 2-1, golurile fiind marcate de Baratky şi Radu Florian, din penalty. Din echipa Rapidului din acel an mai făceau parte, în afara celor doi marcatori, Sadowski, Ghiuriţan, Moldoveanu, Costea, Răşinaru, Wetzer III - Sipos, Gavrilescu şi Bogdan. Rapidul a câştigat şi Cupa României, pentru a şeasea oară consecutiv, performanţă încă neegalată în fotbalul românesc.

În 1942, Rapidul a luat din nou parte la Cupa Basarabiei, de data aceasta terminând pe locul al doilea. Ceferiştii bucureşteni aveau să rateze şi Cupa, fiind opriţi în semifinale de Sportul lui Gheorghe Popescu, cel care a reuşit o dublă în acel meci. În sezonul 1943/1944, campionatul a adunat la start 12 echipe, dar, în primăvara lui 1944, competiţia s-a întrerupt. La acel moment, Rapidul conducea în clasament, doar Universitatea din Sibiu izbutind să o învingă. Cupa avea să se oprească şi ea în optimi. În ediţia 1946/1947, competiţia a numărat cu două echipe mai mult, adică 14. Rapidul a terminat turul pe poziţia a treia în clasament, fiind considerată una dintre candidatele la titlu. În cele din urmă, CFR-ul a terminat competiţia în afara podiumului.

În ediţia 1947/1948 echipa Carmen este desfiinţată în mod abuziv. În locul echipei este inclusă în primul eşalon echipa armatei, ASA Bucureşti. După desfiinţarea Carmenului, cel mai bun jucător al lor, Bazil Marian, a mers în Giuleşti, asemenea lui Valentin Stănescu. Ambii aveau să devină legende alb-vişinii. Rapidul a pierdut milimetric locul al doilea, în spatele lui CFR Timişoara, fără să fi jucat însă şi cele două restanţe din deplasare, cu U Cluj şi FC Ploieşti, declarate pierdute de FRF.

Ceferiştii termină imediat sub primul loc şi în ediţia 1948/1949, după ICO, în ciuda faptului că orădenii pierduseră trei puncte din patru în faţa feroviarilor din Giuleşti. Federaţia copiază apoi sistemul sovietic şi, începând cu ediţia 1950 şi până în 1956, turul se va juca primăvara, iar returul, în toamna aceluiaşi an. Se revine la sistemul cu 12 echipe, iar CFR îşi schimbă numele în Locomotiva Bucureşti.


Primii ani de “B”

Locomotiva Bucureşti (Rapidul de astăzi) a disputat ultimul meci al ediţiei 1950 a campionatului României la Arad, pe 19 noiembrie, cu Flamura Roşie. Era practic o finală a campionatului. Meciul tur, disputat în Giuleşti, se încheiase nedecis, scor 1-1, iar, pentru a deveni campioană la golaveraj, singura variantă pentru alb-vişinii era să învingă cu 5-0. Feroviarii au învins, dar numai cu 3-1, aşadar titlul mergea la arădeni. A fost un campionat pierdut la golaveraj, singura consolare fiind titlul de golgeter câştigat de Andrei Rădulescu, acesta reuşind cu să marcheze 18 goluri.

În întreg turul ediţiei următoare de campionat, Locomotiva Bucureşti adună doar un singur punct acasă şi după mai bine de 18 ani, în care giuleştenii s-au luptat pentru primele poziţii, acum aveau să ajungă în divizia secundă. Alb-vişiniii nu au stat decât un an în B, urmând ca, în sezonul următor, Locomotiva să termine turul cu o singură înfrângere, trei victorii, şi nu mai puţin de şapte remize. Ultimele trei etape ale turului s-au disputat la Bucureşti, federaţia luând această decizie deoarece, în luna august, se desfăşura în capitală Festivalul Mondial al Tineretului. Locomotiva învinge Flamura Roşie la Bucureşti cu 1-0. Returul nu a fost atât de reuşit pentru giuleşteni, aceştia terminând capmpionatul doar pe poziţia a cincea.

După începutul excelent al campionatului din 1954, nimeni nu se gândea că giuleştenii se vor întoarce atât de repede în divizia secundă. Dar, la fel ca prima oară, pribegia n-a durat mai mult de un sezon. Rapid avea să marcheze în acel sezon de B mai multe goluri decât echipele de pe locurile doi şi trei la un loc, terminând sezonul în stil de mare campioană, cu nouă puncte avans faţă de Progresul Sibiu. Nici în Cupă nu a fost un sezon rău, rapidiştii ajungând, din nou, după multă vreme, în semifinale, eliminând pe parcurs una dintre marile rivale ale acelei perioade, Flamura Roşie Arad. Finalul a fost însă mai puţin reuşit, un 0-4 în faţa lui CCA. Unul dintre marile regretele anului 1956, în care capionatul a fost încheiat doar pe 4, rămâne eliminarea din semifinalele Cupei, în faţa unei echipe modeste, Câmpia Turzii. Cu atât mai ult cu cât adversarul din finală ar fi fost unul destul de accesibil, Progresul Oradea.

Începând cu ediţia 1957/1958, feeraţia a decis revenirea la sistemul copetiţional toamnă - primăvară. Pentru a uple perioada moartă din primăvara lui 1957, FRF organizează competiţia Cupa Primăverii, a cărei finală, disputată de pe 7 iulie 1957, s-a jucat între Rapid şi Ştiinţa Timişoara. Alb-vişiniii au învins cu 3-1, prin golurile arcate de Copil, Seredai şi Ene. Acest important succes venea după alte două performanţe, câştigarea Cupei Basarabiei, în 1942, şi a Campionatului de Război, întrerupt în primăvara lui 1944, performanţe neomologate oficial. Campionatul 1957/1958 a fost unul extrem de echilibrat. Între Petrolul, care avea să devină campioană, şi UTA, salvată de la retrogradare în ultimul moment, fiind o diferenţă de numai şapte puncte. Echipa din Grant a terminat departe de primele poziţii, pe locul 8.


Pentru totdeauna, Rapid

Vara anului 1958 aduce cu sine schimbarea numelui echipei în “Rapid”, nume pe care bijuteria Grantului îl va purta probabil pentru vecie. În acel an, atât campionatul, cât şi cupa au trecute la capitolul obiective ratate, singura consolare fiind cucerirea titlului de golgeter de către Gică Ene, cel care a cutremurat plasele adversarilor de 18 ori în acel sezon. Anul următor nu a fost nici el mai reuşit, Rapidul adunând doar nouă puncte în sezonul de toamnă. Cu doar două victorii în retur, vişinii au încheiat dezamăgitor sezonul, abia reuşind să scoată capul deasupra liniei retrogradării. Modesta echipă a pompierilor, Dinamo Obor Bucureşti, eliminase Rapidul din cupă, iar sezonul era compromis.

Banca tehnică suferă o nouă schimbare, în vara anului 1960, noii ocupanţi fiind mai vechi cunoştinţe ale Rapidului, foştii săi jucători Ion (Michi) Mihăilescu şi Fănică Filote. În centrul liniei de atac apare viitorul golgeter Ion Gh. (Puiu) Ionescu, care îi lua locul lui Gică Ene, trecut în curtea lui Dinamo la schimb cu Nelu Motroc. Marele obiectiv al sezonului era recucerirea Cupei, după 19 ani, chiar dacă, strict cronologic, evenimentele din cea de-a doua competiţie internă s-au consumat de fapt, în marea lor majoritate, în prima jumătate a sezonului următor, 1961/1962! În ziua de de 12 noiembrie 1961, Rapid a pierdut, scor 1-2, finala cu Arieşul Turda, ai cărei fotbalişti izbuteau ceea ce Titus Ozon a sperat o viaţă întreagă şi n-a fost în stare: să câştige un trofeu al fotbalului românesc. În finalul sezonului următor, aproape la fel de slab ca precedentul, pe 8 iulie 1962, cei 70.000 de pe spectatori veniţi pe 23 August la finala Cupei au asistat la revanşa zdrobitoare a Stelei pentru cele cinci înfrângeri consecutive suferite în faţa Rapidului, în ultimii doi ani. Astfel, giuleştenii pierdeau cea de-a doua finală de Cupă în doar opt luni.

Pentru a doua oară după război, sezonul 1962/1963 debutează cu 15 competitoare. Rapid cumpără doi jucători de mare valoare, Dumitriu II şi Jamaischi. Cu destule rezultate ciudate şi inconstante, Rapidul termină pe un modest loc 8. Evenimentele importante ale finalului de sezon au fost oferite însă de schimbările de pe banca tehnică. După înfrângerea umilitoare din Cupă, cu Steaua, Nicolae Roşculeţ a demisionat. I-a urmat, pentru scurtă vreme, Urechiatu, după care antrenor principal a fost numit fostul portar al Rapidului, Valentin Stănescu, cu Victor Stănculescu secund, cei doi avându-l drept consilier tehnic pe un mare tehnician, Emerich Vogl. Numele acestea aveau să însemne enorm în viitorul apropiat al Rapidului.

În campionatul 1963/1964, la doar trei zile după o înfrângere tipică pentru Rapid, cu ultima clasată, Siderurgistul, zece jucători ai Rapidului, împreună cu un clujean, Grăjdeanu, care însă abia plecase din Giuleşti, alcătuiau echipa învingătoare, 2-1, cu Iugoslavia, la Belgrad. Federaţia Română de Fotbal răspunsese solicitării vecinilor noştri de a desemna o formaţie care să le testeze reprezentativa olimpică în perspectiva participării la turneul final al JO din Mexic. Şi trupa lui Tinel Stănescu a fost desemnată să reprezinte România, pe 17 iunie 1964, în meciul cu numărul 174 din palmaresul echipei naţionale.

Finalul de sezon n-a fost grozav, cu trei poticneli în campionat şi în Cupă, dar lucrul cel mai important a fost revenirea, după 14 ani, în postura de vicecampioană.


Primul titlu din istorie

După doi ani în care locul secund devenise ca o barieră în cursa pentru câştigarea primului titlu din istorie, Rapidul a plecat lansat în ediţia 1965/1966. Feroviarii s-au împiedicat însă de Siderurgistul Galaţi, care i-a bătut la Bucureşti. Astfel, pentru a treia oară consecutiv, Rapidul termina iarăşi imediat sub primul loc. Sezonul n-a fost ratat în totalitate, chiar dacă nici în cupă nu au reuşit să se revanşeze, pierzând semifinala cu Steaua fără drept de apel, scor 0-3. Au existat şi consolări pentru acest eşecuri. În plus, Cupa Balcanică şi-a găsit din nou loc în vitrina Grantului, pentru a doua oară în istorie. Participantă în calitate de câştigătoare a ediţiei precedente, Rapid a disputat finala cu o altă echipă românească, Farul Constanţa. Prima confruntare, jucată în Giuleşti, s-a terminat 3-3, Rapidul câştigând apoi la Constanţa cu scorul de 2-0.

Sezonul următor avea să fie plin de magie. Pe 11 iunie 1967, în ultma etapă a campionatului, „alb-vişiniii” au mers la Ploieşti, în timp ce Dinamo juca acasă, cu UTA. Meciul din groapă s-a terminat la egalitate, 1-1, încheind, practic, conturile în lupta pentru titlu. Acest 1-1 din Ştefan cel Mare însemna că meciul Rapidului de la Ploieşti mai conta doar pentru statistici. Cu toate astea, partida a fost trăită la cele mai înalte cote de dramatism de către rapidiştii de pretutindeni. Stadionul din Ploieşti a fost plin ochi suporterii alb-vişinii venind în număr mare. Meciul a fost unul extrem de spectaculos, cu faze la ambele porţi, chiar dacă, în final, ambele plase au rămas nescuturate. La vremea respectivă, sub titlul “Bravo, Rapid!”, Florin Bretan consemna în Sportul popular: “Când de la Bucureşti a sosit vestea că Dinamo marcase din primele minute, deci diferenţa de golaveraj se micşora, fotbaliştii feroviari s-au mobilizat şi mai mult. A fost un meci cu faze de gol la ambele porţi, emoţionant. Nu s-a marcat, dar atributele meciului au plăcut zecilor de mii de spectatori.” Lotul de jucători care a adus primul titlu în Giuleşti a fost acesta: Răducanu, Andrei, Lupescu, Motroc, Coe Dan, Greavu, V. Ştefan, S. Costea, Constantin Dinu, Jamaischi, N. Georgescu, Năsturescu, Dumitriu II, I. Ionescu, Neagu, Codreanu, Kraus, Mitroi. Antrenori: Valentin Stănescu şi Victor Stănculescu; consilier tehnic: Emerich Vogl.

Lupescu, Răducanu, Coe
După 44 de ani de existenţă, Rapidul câştiga primul titlu din istoria sa. Starea de spirit a jucătorilor alb-vişinii se poate vedea şi din declaraţiile pe care aceştia le-au dat la acea vreme. Acestea demonstrează un lucru mare, şi anume că, pe vremea aceea, jucători Rapidului simţeau pentru echipă aceeaşi emoţie şi iubire pe care o simţeau suporterii. Iată câteva dintre emoţionantele declaraţii:

Năsturescu: "Cred că la ora asta, soţia mea este fiinţa cea mai fericită. Mare rapidistă, înainte chiar de a mă cunoaşte, ea s-a bucurat mai mult ca oricine de succesul nostru, cu atât mai mult cu cât, peste două luni va naşte (sper) un al treilea rapidist. Acestor două fiinţe dragi le închin titlul pe care 1-am cucerit noi astăzi la Ploieşti".

Codreanu: "De copil am visat ca echipa mea favorită, Rapidul, să cucerească campionatul. N-as fi crezut niciodată că eu am sa contribui direct la aducerea titlului în Giuleşti. Când am vazut, însă, la pregătirea jocului, că lui nea Tinel (n.n. Valentin Stanescu) îi jucau ochii în lacrimi, am ştiut că de pe stadionul ploieştean noi nu putem ieşi decât campioni".

Jamaischl: "Azi noapte am visat că Petrolul ne-a bătut cu 3-1, iar Dinamo a câştigat cu 3-0. M-am trezit lac de transpiraţie. Mai mare fericire ca cea pe care o trăiesc astăzi nu poate exista".

Ion Ionescu: "Ziua căsătoriei şi ziua de astăzi sânt cele mai fericite zile din viaţa mea. Să ştiţi însă că atunci când 1-am vazut pe Roman singur în faţa lui Răducanu n-am mai crezut c-am să mai apuc această a doua zi".

Dumitriu II: "Eu azi n-am avut emoţii. Simţeam că va fi ziua noastră. Jucătorii din apărare au luptat extraordinar şi mi-am dat seama că nu putem primi gol. La magistrala foarfeca a lui Puiu (n.n. lonescu) am crezut că s-a terminat campionatul dar a trebuit să rezistam până în minutul 90".

Georgescu: "Cât de bine i-am înţeles azi pe înflăcăraţii noştri suporteri. Am tremurat 90 de minute, iar la şutul lui Roman mi s-a oprit respiraţia. Deşi n-am jucat azi, mă simt omul cel mai fericit".

Lupescu: "Nu-mi vine să cred că am luat campionatul. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Acest titlu, care a fost ani de zile pentru noi "fata morgana", este în sfârşit al nostru! Ciupeşte-mă, Jami, să nu cred ca visez".

Răducanu: "În ultimele cinci minute, imi venea sa-i strig lui nea Tinel sa ma schimbe. Pina atunci n-am avut nici o emotie dar din clipa aceea am inceput sa simt ca mi se taie picioarele".

Kraus: "Azi este a doua zi de naştere pentru noi".

Dan: "Am câştigat un foarte greu război psihologic. Închin această victorie minunaţilor noştri suporteri, care sunt alături de noi şi la bine şi la rău."

Motroc: "Trei mari evenimente marchează anul 1967 pentru mine: 1) Voi fi în curând tată; 2) Am câştigat campionatul; 3) Suntem la un pas de Cupă şi poate cine ştie..."

Greavu: "Am jucat ultimele 30 de minute cu un nod în gât. Fiecare minut care ne apropia de titlu mi se parea fără sfârşit. Această jumatate de oră a fost cel mai greu examen din viaţa mea".

Andrei: "Echipa noastră a luptat extraordinar pentru acest titlu. Îl merităm. Vom căuta să ne arătăm demni de el".

Victor Stănculescu: "Am făcut drumul Bucureşti-Ploieşti azi noapte, în marş, în jurul camerei. De zece ani de când am îmbrăţişat cariera de antrenor, azi am ajuns la concluzia că munca şi sacrificiile sunt într-o zi răsplătite".

Valentin Stănescu: "De patru nopţi n-am dormit. În fiecare noapte m-am culcat pe la ora unu, m-am zvârcolit până la ora trei. iar de la aceasta oră m-am dus, ca să mă liniştesc, să pescuiesc. Acest ultim meci a fost pentru mine un coşmar. Ce am azi în suflet ? O singură dată am mai trăit clipele de acum: când s-a născut fiul meu Mugurel. Ce n-au facut echipele Rapidului cu mari individualităţi ale timpului, au reuşit aceşti băieţi admirabili cu suflet de aur".

Emerich Vogl, (consilier tehnic al echipei): "Echipa noastră a spulberat azi un mit. Am satisfacţia să constat că jucătorii noştri au depăşit faza talentelor care încântă, ajungând elemente cu maturitate, pe care poţi, în sfârşit, conta".


Ani de “B”

Aşa cum Rapidul ne-a obişnuit, la numai două săptămâni după cucerirea titlului de campioană, feroviarii au fost eliminaţi din Cupă de Foresta Fălticeni! În toamna lui 1967, Rapidul debutează în Cupa Campionilor Europeni. Elimină pe Trakia Plovdiv (0-2 şi 3-0, după prelungiri), însă este eliminată de mult mai titrata Juventus Torino (0-1 şi 0-0).

În următoarea ediţie de campionat, Rapid a terminat pe locul 9, aceasta fiind cea mai slabă clasare din ultimii opt ani. Giuleştenii au pierdut şi finala Cupei, 1-3 cu Dinamo, după ce, la scorul de 1-1, Sandu Neagu a ratat un penalty, în ultimul minut. 

În vara lui 1968, rămasă fără principalul cuplu de atacanţi, Ionescu-Dumitriu (bolnav), Rapidul începe slab campionatul, rezultatele proaste duc la demiterea lui Valentin Stănescu. În retur, Rapid a reuşit să termine din nou pe podium, în ciuda înfrângerilor în faţa rivalilor de la Craiova şi Steaua.


Turul ediţiei 1969/1970 a fost terminat pe primul loc, dar, cu aproape jumătate de echipă plecată la Mondialul mexican, din vara lui 1970. Rapid a fost forţată de Federaţie să joace, în retur, după turneul final al Mundialului, nu mai puţin de opt meciuri în patru săptămâni. Pierzând acasă cu Dinamo, iar apoi la Constanţa, giuleştenii au ieşit din cursa pentru titlu, câştigat în cele din urmă de UTA. În Cupă, tot fără jucătorii de la lot, Rapid a fost eliminată încă din şaisprezecimi, 3-4 (1-3), de divizionara C CIL Gherla.

În ediţia 1970/1971, giuleştenii terminau din nou pe locul doi. Vicecampioana a pornit cu stângul (0-1 la Cluj, cu “U”), dar a fost de neoprit timp de 12 etape, în care s-a menţinut invincibilă. Debutul în retur a fost şi el excelent: şase meciuri fără înfrângere şi doar două goluri primite. Rică Răducanu îşi confirma statutul de titular de drept al porţii naţionalei. Cel mai important rezultat a fost acel 1-1 de la Arad, Rapid luptându-se în continuare de la egal la egal cu Dinamo. Înfrângerea de la Craiova a deschis însă o serie neagră, cu cinci eşecuri în ultimele nouă etape. Rezultatul care a decis, în mare măsură, titlul a fost cel cu Braşovul, 1-3 acasă.

În vara lui 1971, pe banca tehnică apare Bazil Marian, dar defensiva suferă două pierderi grele prin plecările lui Dan Coe şi a lui Iliuţă Greavu, devenit ulterior vicepreşedinte al clubului, în locul lor fiind adus Sandu Boc. În atac apare Daniel Ene, fratele unui alt fost înaintaş de marcă al Rapidului, Gică Ene. Campionatul este terminat pe locul 10, dar, după exact 30 de ani, Cupa României revenea în vitrina Giuleştiului, echipa lui Bazil Marian izbutind să câştige finala cu Jiul Petroşani (2-0). În acelaşi an, Rapid a avut şi un parcurs remarcabil în Cupa UEFA, eliminând două nume mari ale Europei, Napoli şi Legia Varşovia, pierzând în faţa mult prea puternicei grupări engleze Tottenham Hotspur.

Performanţa a fost repetată în sezonul următor (1972/1973), în care, participantă în Cupa Cupelor, Rapid a ajuns în primăvara europeană, după ce eliminase pe Landskrona BoIS şi Rapid Viena, fiind scoasă tot de o formaţie englezească, Leeds United. În campionat, salvarea de la retrogradare a venit numai cu ajutorul golaverajului.

Rapidul în 1985
În vara lui 1974, Rapid ajungea din nou, după aproape 20 de ani, în eşalonul secund, de unde, din fericire, a revenit, după doar un campionat, la finele căruia a reuşit să triumfe şi în Cupa României (2-1, după prelungiri, în finala cu Universitatea Craiova). Lotul cu care Rapid a revenit în Divizia A şi a câştigat Cupa: Răducanu, M. Ioniţă, V. Roşca - Pop, Grigoraş, Fl.Marin, Oct. Niţă, Iordan, Puriţ, Fl. Costea, Opriş, Angelescu, Râşniţă, M. Savu, G. Petcu, Naghi, Pleşoianu, Cihodaru, Tudosie - G. Constantinescu, M. Stelian, Neagu, Manea, Bartales, Mihalache, Stanca, D. Ioniţă, Nicoloff, Rădoi. Antrenori: Ion Motroc şi Vasile Copil.

La capătul a două ediţii în care Rapidul s-a chinuit, s-a ajuns, în vara lui 1977, în faţa celei mai negre perioade din istoria Giuleştiului: şase campionate în Divizia B.


După 32 de ani

“Am stat atâţia ani în Divizia B, am căzut, am revenit, şi tot mereu am luat-o de la început. Dar vă dau cuvântul meu de onoare că mă uitam la meci la Craiova şi nu îmi venea să cred când la un moment dat era 2-2 în ultimele minute, şi ne mai trebuia un gol ca să fim campioni. Pe moment, am avut o mare decepţie, s-a rupt ceva în sufletul nostru, al Rapidiştilor. Dar, după aceea, ne-a trecut, ca de obicei, şi am luat-o anul viitor de la început” 
(Constantin Mincea) 

Finalul sezonului 1997/1998 a fost unul dintre cele mai triste din istoria Rapidului. 10.000 de Rapidişti plecau de la Craiova lăsând în urma lor o dâră de lacrimi, încercând să înţeleagă de ce titlul nu e al lor, în ciuda faptului că mingea şutată de Marinescu picase dincolo de linia porţii. Ce s-a întâmplat în acea ultimă etapă la Craiova e de o tristeţe apăsătoare, e titlul pierdut în cel mai dureros mod posibil. A fost un moment pe care Rapidiştii nu îl vor uita niciodată. A fost trist, dar, în acelaşi timp, avea să demonstreze din nou, pentru a câta oară, că Giuleştiul nu se împiedică de asemenea moment, şi, mai mult decât atât, renaşte mai puternic. Iar sezonul următor avea să o dovedească.

La începutul acelui magic sezon, Rapidul a fost prima echipă din România care organiza un spectacol profesionist de prezentare a echipei, înainte de începerea campionatului. 10.000 de Rapidişti şi-au aclamat atunci favoriţii, poate aceeaşi 10.000 care vărsaseră lacrimi în Oltenia, cu numai câteva luni înainte. A fost un moment ce a avut darul să unească jucătorii cu pasionala tribună giuleşteană, o uniune ce avea să ofere un sezon magic, la capătul căruia, Rapidul câştiga, binemeritatul trofeu de campioană. După 32 de ani de aşteptare, titlul vizita din nou Grantul, cel atât de lovit de destin. Rapid era campioana meritată a acelui sezon, aşa cum fusese şi cu un an înainte, când doar un tuşier orbit, cine ştie de ce sau de cine, nu a văzut în poartă mingea lui Marinescu. Titlul din 1999 a fost unul din puţinele momente în care soarta a zâmbit Rapidului cu toată gura. În Giuleşti, bucuria câştigării unui trofeu e o raritate. Permanentă, şi infinit mai frumoasă, e însă bucuria de a iubi Rapidul.


Iată ce au spus, la momentul respectiv, câţiva dintre protagoniştii acelui sezon:

Mircea Rednic: “Pentru suporteri, este visul a 32 de ani de suferinţă, au meritat şi mă bucur că am câştigat campionatul, pentru că în momentul când am venit la Rapid, le-am promis că asta voi face. Sunt foarte fericit că m-am ţinut de promisiune” 

Daniel Pancu: “Când ridici cupa deasupra capului şi ai o medalie la gât, la o vârstă destul de fragedă, mă gândesc în continuare să adun cât mai multe astfel de medalii şi cupe şi să am o colecţie impresionantă, atunci când mă voi lăsa”. 

Marian Rada: “Am câştigat campionatul într-o manieră categorică, atât dacă ne uităm în clasament, cât şi prin prisma jocului practicat. Dacă despre Dinamo s-a spus că practică fotbalul momentului, noi am practicat fotbalul viitorului”.

Adrian Iencsi: “Când am ridicat cupa, m-am simţit cu adevărat un învingător”.



Performanţe interne
- trei titluri de campioană a României: 1967,1999 şi 2003
- de 14 ori vicecampioană a României: 1937, 1938, 1940, 1941, 1949, 1950, 1964, 1965, 1966, 1970, 1971, 1998, 2000 şi 2006
- alte şapte clasări pe podium (locul 3): 1948, 1961, 1968, 1996, 2002, 2004 şi 2008
- 13 Cupe ale României: 1935, 1937, 1938, 1939, 1940, 1941, 1942, 1972, 1975, 1998, 2002, 2006 si 2007
- patru Supercupe ale României: 1999, 2002, 2003 si 2007
- câştigătoare a Cupei Basarabiei (1942), un campionat naţional nerecunoscut însă oficial
- câştigătoare a Cupei Primăverii (1957), altă întrecere la nivel naţional, nerecunoscută oficial, menită să înlesnească trecerea de la un sistem competiţional (primăvară-toamnă) la altul (toamnă-primăvară)
- câştigătoare a Cupei Ligii (1994)
- Rapid este singura echipă românească care a reuşit să câştige de şase ori consecutiv Cupa României: 1936-1942
Performanţe externe
- prima echipă românească ajunsă în finala unei competiţii europene inter-cluburi: Cupa Europei Centrale (1940 - finala cu Ferencvaros Budapesta nu s-a mai disputat din cauza războiului)
- cel mai lung parcurs european al unei echipe româneşti într-o competiţie continentală intercluburi: 16 meciuri in Cupa UEFA 2005-2006
- calificari in sferturile de finală ale Cupei Cupelor (1972-1973) şi Cupei UEFA (2005-2006)
- câştigătoare, de două ori, a Cupei Balcanice intercluburi: 1965 şi 1966
- câştigătoare a Campionatului European Feroviar: 1968
- o participare în Cupa Campionilor Europeni: 1967
- două participări în Liga Campionilor: 1999 şi 2003
- trei participări în Cupa Cupelor: 1972, 1975 şi 1998
- unsprezece participări în Cupa UEFA: 1968, 1969, 1971, 1993, 1994, 2000, 2001, 2002, 2005, 2006 si 2007
- cinci participări în Cupa Intertoto: 1989, 1991, 1992, 1993 şi 1997