 |
| Rapid - Petrolul, un derby curat, sincer şi firesc. |
"Pentru rapidistul prezent pe stadion şi în anii ’80, meciul cu Petrolul are un parfum aparte. Hai să vedem de ce. Cine este şi ce vrea el, Petrolul ăsta?
Petrolul Ploieşti s-a “născut” în August ’52. La Ploieşti. Dacă veţi arunca un ochi în scrierile vremii, veţi constata că în anul respectiv prahovenii au jucat în A. Hopa! Staţi aşa, că nu-i chiar aşa.
Petrolul a apărut prin mutarea în Ploieşti a echipei Flacăra…Bucureşti. Cine este Flacără? Ei bine, Flacăra este o echipă creată în 1924, cu numele original Juventus Bucureşti, şi cu preşedinte italian, evident, simpatizant al omonimilor din Torino.
Campioana în 1930, Juventus avea în componenţa câteva nume rezonante ale vremii: Wetzer, Raffinsky, Vogl. Alţi jucători importanţi ai Juventusului din Bucureşti au fost Sadowski, Braun, Andrei, Flamaropol, Oana, etc.
Dar, pentru că Juventus era, nu-i aşa, un nume prea cosmopolit pentru acele vremuri, echipa a fost rebotezată de câteva ori în intervalul ’46-’52, datorită “măsurilor de reorganizare a mişcării sportive din ţara noastră”. Astfel, Juventus s-a transformat pe rând în Distribuţia, Competrol, Partizanul, Energia şi, în cele din urmă Flacără, nume sub care şi-a făcut bagajele şi s-a mutat lângă sonde în ’52. Şi pentru că evenimentul trebuia într-un fel sărbătorit, echipa “ploieşteana” se califica în acel an în finala cupei (pe care o pierde, cu clona kaki), dar retrogradează la finalul sezonului.
Aşadar, ca să punem punct paragrafului dedicat genezei “găzarilor”, deşi oraşul a avut de-a lungul timpului câteva echipe ploieştene “get-beget”, are ca echipa “fanion” una importată din “antipaticul Bucureşti”. Când le spui că Ploieştiul nu este altceva decât un cartier al Bucureştiului, se supără. Altfel, mai nou (aruncaţi un ochi pe site-urile lupilor), da foarte bine să revendici origini interbelice.
În ’57 Flacăra Ploieşti capăta numele din prezent – Petrolul. Schimbarea, de bun augur, le aduce două titluri de campioană, în ’58 şi ’59, antrenor fiind fostul juventin, Ilie Oana (cel care a dat numele stadionului demolat de curând). Cel de-al treilea (şi ultimul) titlu al “ploieştenilor” vine în ’66, cu Cernaianu antrenor al unei echipe în care mai apăreau Juhasz, fraţii Dridea, Boc lepefistu’ şi mexicanul Mocanu.
Ei bine, de aici intrăm şi noi în scenă. Pentru că în acel an, ’66, are loc primul meci semnificativ Rapid-Petrolul. Şi asta pentru că meciul care a adus titlul la Ploieşti, în ultima etapă a campionatului, a fost cel cu…Rapid.
Un singur an mai târziu, istoria se scrie în sens invers şi Rapid câştiga primul titlu din istorie la Ploieşti, după un 0-0 cu Petrolul în ultima etapă, cu Valentin Stănescu pe bancă. Antrenor care, ulterior, va promova atât cu Rapid, cât şi cu Petrolul.
În ’74 Petrolul retrogradează, la braţ cu Rapidul şi de aici începe epopeea războaielor pentru promovare între cele două echipe.
Rapidul reuşeşte promovarea în anul imediat următor, însă cele mai frumoase partide din epoca B-ului au avut loc în intervalul ’78-’82 – perioada de B a Petrolului, suprapusa peste cel mai lung exil de B al Rapidului (’77-’83). De povestit nepoţilor rămâne un 5-1 în favoarea Rapidului, în faţa a peste 33,000 de rapidişti, în…Ghencea. Ghencea, cu gradene, avea în acea perioadă mai mult de 30,000 de locuri. La acel meci, stadionul a fost arhiplin, cu lumea îngrămădindu-se în picioare, la balustradă de metal de deasupra tribunelor. Acela a fost locul din care am avut prilejul să văd repriză a doua a acelui meci şi asta numai pentru că, copil fiind, am fost lăsat să stau chiar lângă balustradă. Acel 5-1 nu ne-a ajutat prea mult, Petrolul promovând la sfârşitul campionatului (’82). Nu e singurul 5-1 care nu a ajutat în clasament, dar iată că vorbim despre el la aproape 30 de ani distanţă. 30 de ani…Era perioada în care vedeam galeria trecând dinspre Ghencea spre Giuleşti, la ora 1, după finalul meciurilor, cântând: “faceţi loc, faceţi loc, trec băieţii lui Motroc!” Era perioada în care cska nu există decât în ziare. Pe care nu le citea nimeni.
La ultima noastră retrogradare (’89) nu ne-am mai întâlnit cu ei, Petrolul promovând în acel an în A.
O altă întâlnire importantă a fost cea din finala cupei din ’95, cea în care o echipă extrem de valoroasă a Rapidului s-a bazat mai mult pe magazinul Samsung al tatălui lui Teo Craciunescu decât pe joc, reuşind să piardă o finală de Cupă pentru care se cumpăraseră dinainte vin şi mititei. O finală de cupă în care ne-am calificat cu Hizo, eliminând cska şi Craiova şi pe care am pierdut-o cu antrenor de CL la timonă. O finală în care a jucat şi antrenorul Petrolului."
sursa: forumul FZR
De asemenea, "Lupul1952" scria în 2009 un articol sincer şi frumos precum cele două echipe, despre Petrolul, prefaţând astfel derby-ul cu Rapid ce avea să se dispute la Buzău:
"Pentru Petrolul si pentru petrolişti
Toţi prietenii mei fie mai mari, fie de-o vârstă cu mine, dar şi rudele nu înţelegeau de ce această frenezie, de unde această patimă pentru o echipă de fotbal locală, care deşi a avut trofee câştigate şi meciuri memeorabile în cupele europene, nu reuşea an de an să ţină sus ştacheta performanţei. Copiilor le plac învingătorii. Fie că este vorba de Superman, Batman, samurai sau alte personaje, sau fie că era vorba de atleţi sau echipe de fotbal precum Steaua sau Dinamo acelor vremuri, eu îndrăgisem Petrolul.
Acest lucru se datora unei întâmplări trăite de mine pe la 5-6 ani, când în bucătărie tata lucra la hărţi, fiind geolog, iar eu coloram. La un moment dat exultă de bucurie şi mă ridică în braţe de am simţit în creştetul capului rezistenţa tavanului de la apartamentul nostru din 9 Mai, tata mă ridicase în tavan când a dat Petrolul gol pe Ghencea şi a strigat “Gool!” cât l-au ţinut plămânii de l-a auzit şi vecinul Arsene de la etajul 2! Ascultam meciul la un radio mic turist cu o antenă improvizată din sârmă şi furculiţă şi cu nişte baterii 777 uzate. De atunci mi-a rămas în cap Petrolul! După ce am mai crescut şi am descoperit stadionul, fugeam de acasă să văd Petrolul, stăteam jos lângă tobe, în primul rând, de obicei mă nimeream pe lângă Chinezu –liderul autoproclamat al galeriei, nu ales, şi nu aveai cum să nu cânţi că erai expus la o mică corecţie sau în cel ami bun caz doar la îndemnul “ori cântaţi, ori plecaţi!”.
Aşa am început să îmi petrec sâmbetele sau duminicile în cealaltă parte a oraşului, în Mihai Bravu, unde era plasat stadionul Ilie Oană, deşi Astra era la doi paşi de mine, deşi ai mei ştiau că sunt pe la şcoală sau la biblioteca judeţeană sa fac vreun referat, fiind total împotriva ideii de a mă expune riscurilor de pe stadion.
Plecam de acasa cu fularul cu Petrolul înfăşurat la brâu pe sub cămaşă (dacă era cald afară în faţa blocului eram deja mai rău ca în saună) şi cu haine de schimb în rucsac, unde înghesuiam şi câteva cărţi de imagine doar, în caz că mă controla tata la plecare, de se mirau şi jandarmii la poarta stadionului ce caut cu ele pe stadion.
Dincolo de orice fel de aşteptări de victorie era bucuria supremă ca văd Petrolul jucând şi că particip şi contribui din plin la atmosfera de pe Ilie Oană. Nu era bucurie mai mare pentru mine, copil fiind, decât, în ziua de sâmbătă sau duminică, în funcţie de cum era programat meciul, să plec pe jos împreună cu vecinul Dănuţ şi cu Nae de la etajul doi, din cartierul în care am crescut 9 MAI (unde îşi avea cartierul general Astra) spre Strada Latină – cea mai iubită stradă din Ploieşti de petrolişti, fiind accesul spre peluza Lupilor Galbeni. Această stradă mică, înghesuită între nişte case care aduceau aminte de Take Ionescu şi epoca sa, suporta la fiecare sfârşit de săptămână puhoiul galeriei petroliste care se îndrepta spre stadion. Uneori şi steagurile erau prea mari pentru această stradă, tobele făceau geamurile să trepideze, juca Petrolul şi localnicii nu se supărau dacă fraţii Şuncă, Oană, Slabu şi ceilalţi veneau cu chef mare la meci şi cu plămânii pregătiţi. Oraşul iubea Petrolul, Ploieştiul se identifica cu această echipă, iubită de altfel în tot judeţul la Văleni, la Cheia, la Urlaţi, la Boldeşti Scăeni, la Slănic, dar şi în alte zone ale ţării. La maternitatea din spatele stadionului ieşeau la geamuri infirmierele şi lăuzele să vadă spectacolul unui oraş care se înghesuia pe Ilie Oană, dar mai ales când juca Petrolul cu Rapid. Rivalitatea acerbă a fost alimentată ani la rând şi din cauza faptului că Petrolul a luat faţa giuleştenilor şi a câştigat campionatul din 1966 cu un gol superb din corner marca Virgil Dridea şi pentru că le-am luat şi cupa în 1995, în ciuda sprijinului „deloc” consistent al lui Nea Ion Crăciunescu, iar ei au fost inteligenţi în anii ce-au urmat să transfere ce a avut Petrolul mai bun, un Daniel Chiriţă, un Nae Constantin şi alţii.
Anul acesta după şapte ani de pribegie, de drumuri prin ţară presărate cu foarte multe clipe de agonie şi extaz, cu meciuri memorabile ca dăruire, Petrolul joacă în faţa Rapidului, în liga 1, şi se aşteaptă ca şi acest meci măcar ca spectacol să nu fie mai prejos de rivalitatea dintre Lupii Galbeni şi Legione Granata.
Chiar dacă stadionul din Ploieşti nu e gata, şi se joacă la Buzău, ambele echipe vor fi susţinute frenetic de cele două galerii, care au pregătit o coregrafie aparte pentru acest meci. Parcă văd autobuzele RATP cu burduf, care amintesc de cursele speciale care mergeau spre rafinăriile din judeţ de la începutul anilor 90, cum se încolonează greoi din Mihai Bravu, cu steaguri la geamuri, cu lupii cântând - „Ale Petrolul Ale Ale!” şi cu localnicii care nu merg la meci, dar care saluta cu mâna galeria arătându-şi susţinerea faţă de cauza acestor tineri care respiră pentru Ploieşti şi respiră pentru Petrolul!"
