“Mi-e drag sã privesc ceru-ntins, deseori De pe Podul Grant…….”
Sunt primele versuri dintr-un cântec frumos, pe care puţini dintre voi l-aţi ascultat mãcar odatã, compus de George Grigoriu în 1959 şi cântat de maestrul Gicã Petrescu.[...]
Câte astfel de construcţii bucureştene au avut dedicate cântece sau poezii, câte au fost folosite ca decoruri pentru filme spectaculoase de epocã şi câte au fost menţionate în romane? Puţine, foarte puţine şi aceasta pentru simplu motiv cã acest pod, care leagã Calea Griviţei de Giuleşti, a avut o istorie fascinantã.
Sã lãmurim de la început o confuzie care se face destul de des: podul Grant sau podul Grand ?! Fãrã îndoialã, corect este Podul Grant, dupã numele celui care a avut iniţiativa construirii lui - Effingham Grant – secretar al Consulatului Britanic la Bucureşti, în perioada 1837 – 1854.
Effingham Grant a fost un vizionar, un om cu mult peste vremurile în care a trãit; s-a îndrãgostit definitiv de România, de Bucureşti şi de una din frumoasele fete ale boierului Racoviţã – Zoe (nepoata boierului Dinicu Golescu) – cu care s-a cãsãtorit şi a avut doi bãieţi.
Încercaţi sã vã imaginaţi un scoţian, îmbrãcat în kilt-ul sãu ecosez tradiţional, stând alãturi de boierii valahi, purtând pe cap comãnace de stofe scumpe şi înveşmântaţi în caftane lungi, cu care mãturau praful de pe uliţele oraşului, care abia începea sã se urbanizeze!!! Ce imagine fermecãtoare!
Dupã ce a renunţat la cariera diplomaticã, a decis sã intre în afaceri şi a lãsat în urma lui multe lucruri trainice, care mai rezistã şi azi:
- în 1863, Grant înfiinţează Fonderia E. Grant&comp. Belvedere, prima turnătorie din Bucureşti;
- în 1864, britanicul pune bazele primului atelier de prelucrare a tutunului din ţară – manufactura de tutun Belvedere; firma devine apoi Regia Monopolurilor Statului;
- în 1865, Grant începe să se ocupe de o nouă afacere, nemaîntâlnită în ţara româneascã – cultivarea orhideelor; mai târziu, această afacere a dat numele strãzii Orhideelor, care se păstrează şi astăzi;
- în 1879. Effingham parcelează terenul din jurul manufacturii de tutun şi îl vinde muncitorilor, dând naştere la ceea ce va deveni cartierul Regie;
Primul său fiu – Nicolae Grant – a fost un cunoscut şi talentat pictor; al doilea fecior a fost inginer constructor – Robert Effingham Grant – care a participat la construcţia Podului Grant, inaugurat în 1911, care a primit acest nume, în memoria tatălui său.
Primul său fiu – Nicolae Grant – a fost un cunoscut şi talentat pictor; al doilea fecior a fost inginer constructor – Robert Effingham Grant – care a participat la construcţia Podului Grant, inaugurat în 1911, care a primit acest nume, în memoria tatălui său.
Interesant este faptul că podul a fost construit în anul 1891 şi a fost folosit, până în 1911, ca pod peste râul Putna, după care a fost demontat, bucatã cu bucatã şi reasamblat în Bucureşti.
Să nu uit să vă spun că locuinţa familiei Grant a fost conacul Belvedere, situat în Regie, care astăzi adăposteşte Palatul Copiilor din sectorul 6, după ce a fost complet renovat.
Ce ziceţi?! Interesante informaţii şi interesantă istorie! Parcă vă simţiţi puţin mai bine, plimbându-vă în aceste locuri încărcate de istorie, călcând pe urmele acestor oameni deosebiţi, care v-ar putea servi ca modele în viaţă.
Şi nu m-ar mira, dacă am cãuta mai atent prin documentele vremii, să aflăm că acest scoţian zurbagiu era mare iubitor al football-ului.
Dar să ne întoarcem la povestea mea vişinie şi la legãtura, tainică şi trainică, care s-a stabilit între copila de 3 anişori şi acest monument minunat, din care azi nu au mai rămas decât pilonii, acoperiţi cu grafitti.
În momentul în care păşeam pe prima scândură a podului vechi intram într-o stare absolut specială, de vertij plăcut, ca atunci când mă dădeam în leagăn, sus, sus de tot! Între mine şi golul de sub pod erau doar câteva scânduri, unele tocite până la uzură, ceea ce mã speria puţin, la început. Dar cea mai specială trăire era atunci când, pe sub pod, treceau trenurile, la vremea aceea trase de locomotive cu abur. Mă opream la mijlocul podului, aşteptând minute bune să vină un tren, să arunce spre cer aburul acela alb, pufos, ca un nor, cu miros de ulei ars şi de cărbune. Mirosul acesta l-am întâlnit, peste foarte mulţi ani, în atelierul unor prieteni, colecţionari pasionaţi de trenuleţe, care aveau macheta unei astfel de locomotive, prevăzută cu un dispozitiv de produs abur şi cu un mic rezervor pentru “parfumul de locomotivă”, inegalabil în memoria mea olfactivă.
Tata era exasperat de aceste momente prelungite de aşteptare încãpãţânatã, trăite pe pod şi, de multe ori, plecam de acasă cu cel puţin o jumătate de oră înainte de ora obişnuită, numai pentru că ştia că nu mă poate convinge să plec de pe pod, până nu trecea o locomotiva şi mă învăluia în abur.
Să nu uit să vă povestesc şi despre un joc pe care îl inventasem, folosindu-mă de scândurile podului. Aşa cum v-am spus, unele erau mai noi, altele aproape putrezite, unele erau prinse strâns în şuruburi, altele zdrăngăneau periculos. Fiecare scândură avea un sunet aparte şi dacă săreai într-un anumit fel pe ele … cântau!!! [...] Cam aşa mă jucam şi eu cu prietenul meu de suflet – podul Grant!
După ce acest mic ritual era îndeplinit, plecam liniştită la stadion, unde începeau alte trăiri fascinante, unde ascultăm alte sunete, vedeam alte culori, simţeam alte mirosuri, despre care vă voi povesti altădată. Pentru că, trebuie sã mãrturisesc sincer cã primele mele amintiri despre meciurile de fotbal sunt legate de percepţiile senzoriale, nu de spectacolul fotbalistic în sine. Întâi “am simţit” fotbalul, apoi i-am înţeles regulile, ca, în final, să îl iubesc necondiţionat!
Am suferit cumplit în anii ’70, când vechiul pod a fost demontat şi, în locul lui, s-a construit actualul pasaj, mai funcţional – e adevărat – dar mai lipsit de personalitate şi de suflet. [...]
Iar eu continui să visez vechiul pod şi să sper că voi retrăi clipa în care, după un nou titlu sau o nouã Cupă a României, câştigate de Rapid, voi participa la o mare petrecere popularã pe podul Grant, plin de lumină, muzică, dans şi de bucuria de a fi din nou la înălţimea înaintaşilor.
Aşa cum s-a întâmplat în vara lui 1967, pe vechiul şi dragul meu pod!
Doamne ajutã!
Bucureşti,
30 octombrie 2012
