1923 nu reprezintă numai anul în care a luat fiinţă una din cele mai respectate şi populare echipe de fotbal din România, ci şi anul în care a luat naştere celebra galerie a Rapidului – “faimoşii nebuni ai Giulestiului”.
De-a lungul anilor galeria Rapidului a fost şi este una din principalele forţe ale echipei de sub Podul Grant, forţă care a contribuit decisiv la performanţele obţinute de clubul bucureştean. Contribuţia a fost resimţită de toate echipele care au jucat împotriva Rapidului, mai ales echipele care au venit să evolueze sub Podul Grant. Acestea au simţit pe propria piele ce insemana susţinerea, fanatismul, devotamentul şi iubirea suporterilor pentru culorile alb-visinii, fiind nevoiţi să evolueze nu doar împotriva echipei Rapidului, ci trebuiau să înfrunte şi celebra galerie care nu înceta nici o secundă să îşi încurajeze cu patimă favoriţii. Astfel Giulestiul – templul suprem al rapidiştilor, a devenit încă de la începuturi un stadion pe care le era foarte greu oaspeţilor să câştige puncte, chiar dacă valoric era o mare diferenţă între echipe, galeria Rapidului reuşea parcă să egaleze forţele şi să îşi conducă favoriţii spre succese neaşteptate.
Chiar dacă numărul suporterilor rapidişti este considerabil mai mic decât cel al unor cluburi precum Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Universitatea Craiova şi Poli Timişoara, totuşi galeria Rapidului este de departe mult peste acestea în ceea ce priveşte contribuţia, susţinerea, devotamentul şi patimă cu care îşi încurajează favoriţii. Un bun astfel de exemplu îl reprezintă perioada în care echipa din Giuleşti a evoluat în eşalonul secund, dar totuşi nu şi-au pierdut nici o clipă susţinerea fanilor care umpleau până la refuz arenă când favoriţii lor jucau, astfel stabilind recordul de 50.000 de suporteri pe Stadionul Republicii. Putem da zeci de astfel de momente ca exemplu, cert este că indiferent de evoluţia echipei, suporterii nu au părăsit nici o clipă echipa susţinând-o aşa cum meci de meci scandează “Şi la bine şi la rău pentru Rapid”. Un alt important lucru care trebuie remarcat şi admirat la galeria rapidistă îl reprezintă sloganul care reprezintă şi fundamentul acestei organizaţii şi anume “Mai bine o bară frumoasă decât un gol urât“ acesta fiind un lucru excepţional care se poate citi pe buzele fiecărui rapidist care releva faptul că aceştia apreciază şi susţin fotbalul adevărat şi curat, şi nu promovează şi nu doresc performanta realizată prin furturi şi ilegalităţi, cum de altfel şi celebrul imn al Rapidului conţine versurile “Să învingă cel mai bun”.
Imnul Rapidului, considerat cel mai frumos imn al unei echipe de fotbal din România a fost compus în anii 80 de către Adrian Păunescu şi Victor Socaciu şi de atunci reprezintă crezul fiecărui rapidist, stadionele din întreaga ţară răsunând pe versurile acestuia.
Deşi puţini în comparaţie cu alte cluburi din România, suporterii Rapidului, meci de meci, indiferent de locul în care echipa evolueza, vin în număr mare şi îşi încurajează favoriţii fără excepţie. De aici a apărut şi celebra maximă cu care începe şi imnul “Suntem peste tot acasă”, suporterii fiind alături şi aproape de echipa oriunde aceasta evoluează indiferent de condiţii meteorologice, distanta şi alte impedimente care ar reţine susţinătorii altor echipe să meargă să îşi încurajeze favoriţii.
Toată lumea se întreabă de unde atâta pasiune şi iubire pentru Rapid? Este foarte greu de explicat, poate nici nu există o explicaţie plauzibilă în acest moment. Cert este că din câte se observă nu suporterul alege Rapidul ci Rapidul îşi alege copiii tribunei şi odată devenit rapidist niciodată indiferent de ce se va întâmpla acea persoană nu va mai putea scăpa de acest blestem atât de plăcut al Rapidului.
Pentru persoanele care au trăit în epoca comunistă, Rapidul a reprezentat mai mult decât o echipă de fotbal, fiind alternativă în aceea perioadă neagră e statului român, iar galeria rapidistă reprezenta singurul loc în care puteai fi liber. Un exemplu bun în acest caz sunt celebrele scandări, de altfel şi singurele până la revoluţie care s-au auzit pe stadionul Giuleşti, anti-comunism şi anume “Cine ne-a băgat în B, Ceauşescu PCR” sau “jos PCR”.
"...îi vezi pe stadion mereu. Fie la peluză galeriei, fie la tribuna a doua. Cu tot arsenalul, steaguri, fulare, cu sirene, trompete şi tobe, cu fluiere… Cu tricouri alb-visinii… Pe ploaie, pe viscol, pe arşiţă sau sub cerul senin. Răspund cu “Ole” la fiece nume rostit de favorit rostit sacadat, cu patimă, de crainicul stadionului de sub Pod...
...îi vezi umblând ciorchine, după meci. Îi întâlneşti tot la porţile clubului, şi-n ziua de după..
...pleacă urechea încoace şi încolo, se-agita la tot pasul, comentează aprins orice detaliu, orice misca-n sânul echipei ce-a făcut X, ce-a făcut Y, cum s-a supărat Z… Îşi tot dau cu presupusul…
...despică orice fir în patru..” Chestiuni importante, dom’le! Le-ntorc pe toate feţele… Le “rumegă” .. Pun ţara la cale ..Fierbere mare nenică!
...sar în primul tren, sâmbătă de sâmbătă sau duminică de duminică, şi bat ţara-n lung şi-n lat. Chiuie de bucurie când câştigă Realul. Vin tăciune când pierde. Ferit-a Cel de Sus să le tai calea în clipele acelea!
... se răstesc la arbitrii. Alteori se supără şi se zburlesc la mai-marii clubului. Se zburlesc , nu glumă! Aruncă nemilos cu pietre. Blochează Calea Giulestiului.Blochează tramvaie.. Iubirea faţă de clubul vişiniu nu mai cunoaşte limite..E jale mare!.. Supărare mare!.. Au clocot în inimi...
Sunt ei! Sunt suporterii Rapidului. Au început să îndrăgească Giuleştiul fascinaţi de focoasa galerie vişinie, fascinaţi de ambianţa unică şi inefabilă a arenei de sub Podul Grant, fascinaţi de “actorii gazonului” cu nume celebre precum Iulius Baratky, Basil Marian, Dungu, Dan Coe, Greavu,Ion Ionescu, Sandu Neagu, Goanţa , Tartău şi câţi alţii..
Au făcut din echipa sufletului lor cea mai iubită formaţie a fotbalului românesc. Au dat celebrul glas al “roţilor de tren”, şi-au încurajat favoriţii în “potcoava Giuleştilor”, şi toţi cei ce vin în Giuleşti ştiu că acolo fierbe “vulcanul de lângă Grant.
Rapidul n-avea cum să nu fie adulat, încă de la începuturile sale, fiind un club înfiinţat din dorinţa oamenilor simpli, a ceferiştilor. Vişiniul pe care cu toţii îl purtăm în prezent cu mândrie, a fost dorinţa croitoresei.
Unul din primii suporteri ai Rapidului a fost Ion T. Ion. Şi-a dedicat aproape toată viaţa tribunelor, fiind prezent mai pe toate stadioanele unde a evoluat echipa lui de suflet. Acest om, pe unde s-a dus, nu a auzit decât..glasul roţilor de tren!
Pentru o inimă ce bate din sute de mii de piepturi, suporterii feroviari au suferit mult la viaţa lor şi a aminti toate relele din sânul echipei ar fi un sacrilegiu. Amintind de un caz ce doare şi astăzi: în 1965(iunie) Rapidul era la un pas de titlul de campioană ceea ce, atât echipă cât şi suporterii aşteptau de mai bine de 40 de ani! Cu vreo trei etape înainte de final , Rapidul învinge pe Craiova, pe “Republicii”, cu 4-1 în timp ce Dinamo, principală contracandidata la titlu, bate cu 10-1 pe Steagul Roşu! Erau anii de glorie ai comunismului! Rapidul a urmat drumul Brasovului, numai că aici nu are voie să câştige, motiv pentru care pierde meciul(1-4) şi titlul la un punct de Dinamo. Dar Rapidul avea să se răzbune, peste trei ani, la 20 iunie 1967, când a devenit CAMPIOANA ROMÂNIEI. Totul s-a petrecut la Ploieşti şi atunci galeria a jurat să meargă pe jos până în Bucureşti, având ca destinaţie “Potcoava suspinelor”. Rapidul devenise pentru prima oară campioană. “Era noapte de Revelion în Giuleşti. Artificiile făceau din Podul Grant un brad al bucuriei..”
“O galerie de suflet pentru o echipă de suflet. În venele multora pulseza sângele alb-visiniu, cu tensiunea şi pulsurile unei echipe de când lumea...”
Aici s-au adunat laolaltă toate patimile pământului. Patimi de fotbal şi de Rapid... Aici, numai aici, în tribunele de sub Podul Granitului, lângă şinele de cale ferată, aici şi numai aici, în creuzutul sonor al roţilor de tren se strâng cei tineri faimoşi microbişti ai Giulestinei... Cei săraci, poate cu duhul,cei de toate culorile, cei de toate naţiile pământului,de toate vârstele de toate profesiile uniţi pentru pasiuni arzătoare, pentru maria să, Realul din Giuleşti...
La vremuri de răscruce s-au adunat tot aici, Rapidul fiind de când se ştie clubul celor oropsiţi, al celor obidiţi, oiştea mai marilor federaţii a diferiţilor "ştabi" bolnavi după cele două "mari" Steaua şi Dinamo a izbit nu odată, violent, şi fără milă şi fără suflet, în gardul de sub Pod...Când simţiseră onor marile dumnealor că Rapid le-ar fii creeat niscaiva concurenţa.. Cum? Simplu. Prin subterfugii, chipurile fine!
Ori amăgeau valorile autentice în tricouri vişinii prin sume astronomice, ori le risipeau cu japca, pur şi simplu, ori umblau din penunmbra la (ne) cavalerii fluierului, ori jonglau împotriva "garărilor" prin culise.
Realul giuleştean a renăscut, însă totdeauna precum pasărea Phoenix, din propria cenuşă...Propulsat totdeauna de o galerie nepereche superbă şi absolut sublimă. Absolut sublimă.
Au existat, ce-i drept, nenumărate clipe când unii aşa-zişi suporteri ai Rapidului s-au dat în "stambe" devorând gradene pe stadioane străine, ţipând prin oraşe, făcând geamuri ţăndări, oprind trenuri chiar şi distrugând clanţe de uşi sau tocuri de ferestre... Au aruncat cu sticle şi cu petarde pe diferite trenuri, au fluierat arbitrii şi tot aşa. Asemenea excepţii repugnate, da însăşi focoasă galerie vişinie, n-au putut şi nu vor pata însă imaginea de ansamblu a imensei mase de microbişti a Giulestiului fotbalistic... Chiar şi când idolii Realului se supără pe răsfăţaţii lor în tribună de sub pod, tot iau loc patru-cinci mii de suporteri! Asta foarte foarte rar.
Când se sare calul, echipa merge slab adică, din pricina unor nepăsări sau a unor deficienţe ce ar fi putut fi, totuşi evitate la nivelul conducerii clubului sau a celei tehnice, aceeaşi galerie ia foc şi cere socoteală...
Galeria Rapidului n-a putut, nu poate şi nu va putea fi ignorată niciodată... de nimeni.
În afară 14-15 mii de microbişti prezenţi meci de meci în tribunele poctoavei ,alte zeci şi sute de mii, din întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic "ard" pentru Rapid... "ard" foarte mulţi şi de pe alte meridiane ale globului, la mii şi mii de km depărtare... În "Tara Cangurilor" Australia, la antipozi(la Sidney sau Melbourne,bunăoară), la Viena, la Munchen , la Strassbourg, la Paris, la Roma, la Milano, la Atena sau la New York , peste Atlantic...
Rapidul înseamnă, e cert, un fenomen social. O galerie extrem de diversă, de pitorească, de imprevizibilă...o galerie fascinantă, iubită, hulită, adulată..."
Ilie Dobre, "O galerie nebună, nebună, nebună..."
Liga Suporterilor Rapidişti
Prima ligă a suporterilor din România a luat fiinţă în zorii lui '90, când alţii alergau să înfiinţeze partide. Modelul l-a constituit organizarea celebrei Juventus Torino, iar iniţiatori au fost Andrei Teodor, Constantin Mincea, Vivi Sindrilaru şi alţi câţiva suporteri ai "feroviarilor". Recunoaşterea juridică a venit la 14 februarie 1990, din partea Judecătoriei Sectorului 1 (Sentinţa nr. 252).
Liga Suporterilor Rapidişti a numărat la un moment dat 15.000 membrii cotizanţi din toată ţara. Considerăm că am fost primă uniune de suporteri din Europa de Est, spune Andrei Teodor, fost conducător al acestei ligi. Rolul LSR este să sprijine activitatea clubului Rapid, atât pe plan fotbalistic, cât şi în celelalte sporturi şi se ocupă de modul în care se prezintă galeria , deplasări în ţară şi străinătate. De remarcat, că la sediul LSR se lucrează numai pe bază de voluntariat. De altfel, a fost lesne de constatat că în urma eforturilor depuse de Liga, galeria Rapidului se număra printre cele mai disciplinate şi sportive din ţară. Ne înţelegem cu majoritatea suporterilor din provincie şi ne respectăm adversarii pentru că trebuie să existe o rivalitate sportivă. Pe de altă parte, am luptat şi luptăm pentru demilitarizarea cluburilor departamentale care fac prea mult rău fotbalului românesc, mai spune Andrei Teodor.
